miercuri, 13 decembrie 2017

Agheazma mare, agheazma mică

N-am fost un om superstițios. Viața, însă, m-a făcut.
Copil fiind, luam în râs toate gesturile prietenilor, care își impuneau fel de fel de restricții atunci când plecam la vreun drum. Dacă mergeam pe dealurile de la Râpa și Zegujani, la furat de mere din cele mai minunate livezi de ionatane pe care le-a avut vreodată țara noastră (probabil astăzi intrate demult în circuitul imobiliar), iar în trupa noastră era și Șobolanul, trebuia să fim atenți când trecem strada în dreptul blocului unde stătea preotul. Șobolanul, pe numele lui adevărat Laurențiu, cel care avea să ajungă, peste ani, în echipa de fotbal de vis a Stelei, campioană europeană, după ce fusese, ani la rând, golgeterul seriei a II-a din divizia B, avea groază să-i taie taica popa calea. Îl simțea de la distanță. Ne zicea să mergem noi înainte că vine și el, și o lua pe căi ocolite, pe după blocuri, spunându-ne că ne vedem pe terenul de fotbal de la marginea orașului. Râdeam de el. Noi mergeam pe scurtătură dar, ca un făcut, de cele mai multe ori, Șobolanul avea dreptate. Îmbrăcat în sutană, cu pasul greu de pântecul răsfrânt peste brăcinar, ne ieșea taica popa în cale, spunându-ne, imediat după ce îi ziceam ”sărut-mâna, părinte”, să fim cuminți, să nu facem prostii, să ne ascultăm părinții, și să nu uităm să ne spunem rugăciunea seara,înainte de culcare
- Suntem cei mai cuminți din oraș, părinte, doar ne știți, îi spuneam noi, grăbind pasul spre întâlnirea cu Șobolanul și livada...
De fapt, cu livada nu ne întâneam chiar toți. Doar doi dintre noi mergeam în livadă, știind că de fiecare dată ne întâneam cu paznici echipați cu puști cu sare, care nu stăteau pe gânduri. Erau câțiva prin oraș care o pățiseră. Se auzise că au stat câteva ore cu fundu-n ligheanul cu apă, la desărat, să le treacă saramura. Și niciunul dintre noi nu avea chef să verifice dacă e adevărată sau nu povestea cu gloanțele de sare. Așa că aveam stilul nostru, nevinovat. Era simplu. Doi dintre noi urcam în livadă. Dacă venea paznicul, îi spuneam că avem și noi poftă de un măr. Ne lăsa, văzându-ne doar în slip, că nu luam nici măcar maieu pe noi, să vadă că nu avem unde ascunde merele, că doar mâncăm, așa de poftă, și de foame, ca amărâții. Ceilalți rămâneau în apa râului Motru, al cărui mal era la doi pași, în care cei din livadă aruncam mere. Și aruncam, nu ne jucam...merele pluteau, iar cei din apă le adunau, umplând săcoteii, din care apoi mâncam toată ziua pe care o petreceam la scăldat. Aveam locurile noastre cu apă adâncă, unde draglinele săpau si scoteau pietriș pentru construcția blocurilor care se înălțau mereu în oraș. Săpând, lăsau în urma lor ochiuri mari de apă, aproape stătătoare, în care ne simțeam mai bine decât la mare.
După ce ne aprovizionam cu mere, ne abăteam un pic în drumul spre ochiurile de apă, și pe la lanul de porumb și câmpul de cartofi din care ne aprovizionam pentru copt, s-avem ce mânca toată ziua. Merele, porumbul și cartofii copți în jar, alături de peștele pe care îl prindeam cu mâna, la răgălii, unde Șobolanul era imbatabil, erau mesele noastre copioase. Noi, de la scăldat, veneam seara, mereu sătui, acasă. Așadar, mergeam spre porumb si cartofi veseli. Nu ne păsa de nimic. Nu aveam nicio grijă. Trebuia să fim atenți să nu ne iasă vreo pisică-n cale că atunci primul care se întorcea din drum, lovit de ghinion, era Dorin Catană. Arunca și merele doar s-o ia la sănătoasa din calea ghinionului adus de pisici, că și porumbul, și cartofii, după care mergeam, aveau paznici...
Încet- încet, am început și eu să iau în seamă superstițiile și să mă schimb. Așa am aflat că ziua de marți e ghinion. Ca și ziua de 13. Că pisica simplă e ghinion, dar că pisica neagră e catastrofă. Am început să evit, ca toți ceilalți, să trec pe lângă F-uri, blocurile spânzuraților, pe care mereu le ocoleam, mai ales seara, când ne cuprindea frica în dreptul lor.. Dacă ni se zbătea ochiul, dacă sughițam, dacă șchiopătam, dacă trecea pe lângă noi unul de la alte blocuri, din altă gașcă, și ne arăta degetele încrucișate era jale. Ne întorceam din drum...Numai și numai ghinioane și superstiții, de care, în timp, am început să țin seama...
Asta a fost copilăria. Inițierea.
Apogeul superstițiilor l-am atins, însă, fiind om în toată firea. Firea cu ”f” mic, să nu se creadă altceva. Nu am luat în seamă anumite semne aducătoare de ghinion, pe care le știam de-acum, și, după revoluție, m-am apucat de morărit și panificație. Am început cu brutăria, cumpărând, într-o zi de marți, n-am să uit niciodată, o casă veche, așezată la răspântâii, unde, mi-am zis, e vad comercial. Lumea, trecând în toate direcțiile, mi-am spus, nu va avea altceva de făcut decât să se oprească, să cumpere pâine caldă. Îmi spusese un vecin, nea Ștefan, săracul, că acolo, la răspântii nu a mers nimic, niciodată, nici pe vremea mandatarilor, când în casă aceea fusese birt, că așa e lăsat – la răscruce să nu meargă nimic...N-am luat în seamă, că numărul casei era un multiplu de 13, și nici că în numărul de înregistrare al firmei la Registrul Comerțului se regăsea, iarăși, fatidicul număr, așa că am pornit la drum...
Am comandat cuptor mic, mi-au adus cuptor mare, și-a trebuit să mai dărâm un perete, de-am crezut c-o să cadă casa pe noi. Dărâmând peretele, am pierdut camera în care trebuia să fie dospitorul, așa că am rămas fără spațiu de birou, și țineam,la început, contabilitatea printre sacii de făină, într-un colț de magazie. Vecinul, nea Ștefan, care mi-a promis (în schimbul unei rații generoase, viagere, de pâine și apă caldă de la baia amenajată în brutărie) că pot instala rezervorul de motorină în spatele casei lui, de unde să vin cu o conductă de alimentare, prin peretele brutăriei, la cuptor, s-a răzgândit. De teamă, mi-a spus, să nu ia foc. Așa că a trebuit să renunț la cămăruța unde era vestiarul bărbaților, să pot pune un butoi din care să alimentăm, că rezervorul inițial, comandat cu o grămadă de bani, era prea mare,nu mai avea loc. Cum nu puteam lăsa bărbații fără vestiar, am renunțat la camera destinată vânzării pâinii la gem. Am făcut o despărțitură, construind un perete interior, și am amenajat un magazinaș de pâine, dar am luat astfel din spațiul destinat depozitului, așa că niciodată nu am putut depozita făină mai mult decât necesarul unui schimb. Am blocat o mașină să se ocupe numai de făină și nu am mai avut cu ce distribui, la început pâinea, și-am alergat după făină, că am ajuns să cunosc și să mă cunoască toți morarii județului. Făcând acel mic spațiu de vânzare, am închis și o parte dintr-un hol, de trecere, încât abia am mai putut respecta circuitele impuse de sanepid și protecția muncii. Tăind din hol, să creez spațiul de vânzare, am sacrificat o a doua ușă de acces în brutărie, astfel că,fiind o singură intrare, la ora la care veneau si plecau schimburile, dacă se mai nimerea să descărcăm și făină și să facem și o livrare de pâine,era un așa haos, încât cel mai priceput brutar din oraș, văzând nebunia,nu a mai vrut nici în ruptul capului să se angajeze la mine și am rămas fără brutar.Am început brutăria cu oameni care nu auziseră în viața lor de maia, de gluten, de amelioratori. Oamenii din oraș, bucuroși la început că fac brutărie și că vor avea pâine proaspătă, la botul calului, au fost surprinși că am adus cuptor turcesc, și s-au răzgândit și ei...au zis că vor pâine pe vatră...așa că după scurt timp am schimbat cuptorul...Prietenul copilăriei mele, Zoli, ajuns după revoluție acasă, la Sfântul Gheorghe, om de afaceri de succes, mi-a adus din Germania cuptor pe vatră. Dar față de cuptorul turcesc, rotativ, care avea mai puțin de 2x2 metri, cuptorul pe vatră avea vreo patru metri adâncime. Panacoatele cu care bagam pâinea la copt aveau vreo trei metri. Mai bine de trei metri avea și lopata cu care scoteam pâinea coaptă, așa că a trebui să construiesc o hală adevărată de producție, lungă, să aibă loc utilajele și oamenii să se miște în voie. Am oprit producția, am construit hala. Am adus cuptorul și am dat drumul la noua fabrică, plin de optimism, mândru că dau oamenilor o pâine cum nu au mai văzut. Ca să nu dau greș, mi-a trimis prietenul meu, Zoli, și brutar. Cel mai bun brutar din Sfântu Gheorghe a stat la noi două săptămâni, e drept, mai mult beat decât treaz și cu ochii numai după fetele din oraș. Dar de meseriaș,meseriaș. Făcea o pâine de un kilogram de venea lumea la brutărie, se închina, cumpărau câte doi o pâine, o rupeau și mâncau cu bucurie din miezul mare și coaja ca aurul...ne-a arătat brutarul tot ce înseamnă pâinea, de la cum se alege făina, la cum se prepară drojdia, maiaua, cum se lasă de la o zi la alta,cum se frământă, cum se lasă la dospit pâinea, cum se crestează coaja dospită să se coacă frumos...Au fost lecții de dragoste față de pâine.Brutarul ală cred că putea să facă pâine și fără făină, într-atâta era de dăruit meseriei lui. Avea în mâini un strop de Dumnezeu...Dar când o gătat rația lui de pălincă, a zis, no, gata, eu mărg acasă...Și dus o fost...
El a plecat, noi am rămas. Iar pe lângă necazurile ce-aveau să vină, tot ceea ce ni se întâmplase până atunci fusese o blândă, nevinovată și neînsemnată introducere în fascinantul univers al nenorocirilor...Care nenorociri ne-au luat în primire imediat, când eram încrezători în ceea ce aveam de făcut. Încrezători și,mai ales, credeam noi, pricepuți. Și odihniți..Mândrețea de cuptor adus din Germania, de patru metri adâncime, cu vetre din piatră adusă din Munții Carpați, de la izvoarele Dunării, cu tehnologie nemțească, de ultimă oră, cuptorul ăla de făcea pâine rumenă, ca soarele, la care se închinau oamenii, ei bine, cuptorul ală, speranța-speranțelor noastre, n-a mai mers. S-a oprit. Iar ca semn că ”Cel al cărui nume nu îl rostim” are și cinism și umor în el, întotdeauna, într-o brutărie, când ceva se strică, te prinde cu fluxul de producție întreg, ca să fie masa bogată. Pâine în cuptor, la copt. Pâine modelată, la dospit. Malaxorul plin cu aluat, la frâmântat...Nuuuu,nuuu te prinde așa, în pauze, în gol de producție, să nu faci pagubă...nuuu...Te prinde, vorba cuiva, de-ți dă de-ți țiuie...și-ți merge în suflet, adânc...
L-am chemat pe Dan, cel mai priceput electrician din oraș, un băiat pâinea lui Dumnezeu, care a venit, s-a uitat, a stat, a măsurat, a dat roată, a demontat, a curățat fiecare releu, fiecare singuranță, le-a verificat, a demontat tot ce era de demontat și curățat în acel cuptor, si abia la sfârșit, după jumătate de zi, i-a dat de cap...Toată tehnologia aceea sofisticată, asistată, din piese una și una, depindeau de o componentă, simplă în aparență, dar fără de care cuptorul nu mai funcționa – turbosuflanta...
Turbosuflanta avea să devină numele nenorocrilor ce aveau să urmeze...Se defecta întotdeauna la miezul nopții sau spre zori, când trebuiau făcute comenzile pentru livrările de dimineață, se defecta sâmbăta, duminica, în ajunul sărbătorilor, se defecta dacă plecam și eu o zi sau două, cu ai mei, crezând că am și eu sfântul drept la odihnă...Când îmi era lumea mai dragă, sunau din brutărie: ”Șefu„ s-a defectat turbosuflanta”. Dacă suna noaptea telefonul, sau duminica seara, sau când eram liniștit, știam de ce sună. Turbosuflanta!
Oamenii, în brutărie, au început să vorbească. Vecinii, cei mai în vârstă, au început să își amintească întâmplări si povesti de demult, cu groaznice finaluri care s-ar fi petrecut în casa și pe locul acelei brutării. O prietenă, clarvăzătoare, venită odată în vizită, a spus că percepe energii negative,vibrații puternice vampirice, care sorb asemenea unui vortex energia pozitivă a locului, că nu întâmplător mă și îmbolnăvisem, că acolo fusese han și loc de schimbat caii al celor porniți la tâlhării la drumul mare, că fusese adăpost pentru arme...că e predestinat să nu meargă nimic, și-i musai să închid, să dărâm, că altfel vom fi mereu bântuiți, și nu se va lega nimic, niciodată pe acel loc...
- Șefu, mi-a spus tanti Tuța, un fel de neam de departe al soției. Ascultați-mă. Eu, când sunt noaptea de schimb, mă ia frica, dar imediat după ce îmi fac cruce totul trece și simt o liniște pentru puțin timp. Dar nu ține starea și rugăciunea mea. Rugăciunea mea e mică. Haideți, șefu, să chemăm preotul, să facă slujbă. Trebuia făcută de la început, că dacă ar fi sfințit preotul locul și casa, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat...Vă rog, am și vorbit cu preotul, vine mâine, că tot e sărbătoare mare!
În cele din urmă, chiar și Dan, electricianul, a zis că nu-i lucru curat. ”Încercați, domnu Emil , și cu preotul! Cine știe, poate așa se schimbă ceva în bine, că eu, zău, cu tot dragul, nu mai vin. Am muncit aici cât nu muncesc la Renel.
Bine, i-am zis, chemăm și preotul, dar să fii și tu aici când vine, să dăm apoi drumul împreună.
”De acord”, mi-a zis Dan.
A doua zi eram cu toții în brutărie, chiar și cei care nu erau de serviciu. Vorbiseră între ei, și-au zis că degeaba sfințește preotul pereții și utilajele,dacă nu sfințește și sufletele noastre rătăcite, ale tuturora. Așa că au venit și cei din schimbul liber. Cei care erau de tură, erau prezenți oricum. Cei care urmau a intra în tură, de asemenea erau , oricum, acolo.
Era iarnă. Era ger. Preotul a venit puțin mai devreme decât ora stabilită. Noi eram toți prezenți, așteptându-l în brutărie. Cuptorul mergea. Turbosuflanta, simțind momentul și energiile bune ce-aveau să se pogoare asupră-i, mergea brici...oamenii erau pătrunși de moment. Preotul venea prin zăpadă. La colțul străzii, s-a oprit. A ridicat piciorul să treacă peste dâmbul de zăpadă adunată la marginea drumului. Când a pus piciorul jos a alunecat. Dacă nu era dascălul , care l-a sprijit, repede, nu ar mai fi rămas nimic din busuiocul și cădelnița popii.
- Doamne-ferește, sărut-mâna, părinte,era să cădeți, i-au zis femeile când a intrat pe ușa brutăriei.
Preotul le-a dat binecuvântarea. I-am întins mâna, am dat noroc cu el, cele cucernice i-au sărutat mâna. A refuzat să bea cafeaua pe care Mădălina, fata care administra totul în clădire, i-o făcuse, zicând că înainte de toate este datoria....că e timp apoi de cele lumești..
A început să cânte, trecând pe la fiecare, stropindu-ne cu apa sfințită, scuturând busuiocul deasupra noastră. Dascălul venea și el, tot în cântec, în urma sa, ducând spre gura fiecăruia dintre noi icoana împodobită cu un frumos ștergar și fire de busuioc. Simțeam că totul se schimbă. Simțeam o stare de bine și mă bucuram că a venit preotul, reproșându-mi, în sinea mea, că nu am ascultat lumea și, înainte de a porni producția nu am făcut o cuvenită sfeștanie. Poate dacă făceam,mi-am zis, s-ar fi scurtat drumul suferințelor noastre, nu ne-am fi chinuit atât.
A trecut de holul de la intrare, a sfințit vestiarul femeilor, baia, rezervorul de motorină, insistând asupra lui l-a stropit din toate părțile vrând parcă să îl curețe , a intrat în hala de producție, a aghezmuit malaxorul, plin cu aluat, modelatorul, panacoatele pline cu pâine la dospit, a binecuvântat cuptorul cu apă sfințită scuturând busuiocul strașnic. Hala era mare, înaltă de patru metri, lată de vreo cinci si lungă de zece metri, a avut unde să își arate prinosul hărniciei într-ale binecuvântării și slujirii întru Domnul. A trecut apoi la a sfinți cu agheazma scuturată din șomoiogul de busuioc cablurile,conductele, ferestrele, si atâta a insitat si pe tabloul electric, incât, o clipă,m-am gândit să nu fim martorii unei nenorociri...După un sfert de oră, cât a durat totul, terminase de fapt apa sfințită din căldărușă, iar din mândrețea de buchet de busuioc mai râmăseseră câteva fire din cozile acestuia, așa că și să fi vrut,nu mai putea sluji,nemaiavând, de fapt, cu ce...
Au trecut la mica măsuță de pe hol, ne-am strâns în jurul preotului, mulțumindu-i, a dat pe gât ceașca de cafea, dascălul a luat cele pregătite de Mădălina la pachet întru mulțumirile pământești, ne-a mai dat o ultimă și caldă binecuvântare,lăudându-ne pentru frumoasa și cinstita lucrare pe care o facem întru bucurarea sufletelor și a trupului oamenilor cu unul din darurile cele mai de soi ale pământului, grâul, plămădind din el pâinea noastră cea de toate zilele...Apoi a plecat, împăcat, văzând câtă lumină răsare pe chipurile noastre...
Ne luase grijile cu mâna și nu mai știam ce să facem de bucurie. I-am spus Mădălinei, că în semn de mulțumire și răsplată, primilor cinzeci de oameni ce vor veni la geam, să cumpere pâine, să le-o dea gratis..De pomană. Să mulțumim, în felul acesta, binele care simțeam că se pogoară asupra noastră...
S-au întors fiecare la locul lui de muncă. Geoni,care era de serviciu la cuptor, s-a uitat să vadă cum e pâinea, și a ridicat mâna în sus, în semn de mulțumire....
- Ca niciodată! N-am avut așa pâine de la brutarul de la Covasna, a zis..În zece minute e gata!
L-am strigat pe Gheorghiță, șoferul, că poate pregăti mașina, și că toată pâinea o va duce la doamna Atena și la Tina, în piață, să vadă lumea ce pâine au făcut ăia de la Parc. Să vadă că, până la urmă, cine nu renunță reușește..
”Cucerim orașul! Ieșim pe piață în forță! a strigat Gheorghiță...Buli, Cielo, haideți, mă, să încărcăm pâinea.”
Și-atunci, peste bucuria lor, am auzit un huruit sinistru, un tremurat și un scrâșnet înfundat, ca de rulment gripat, ce trosnește. S-a auzit alarma sonoră, s-a aprins și becul roșu, semnalul că tot circuitul s-a blocat.
M-am uitat în sus, instinctiv, spre turbosuflanta de pe cuptor, și-am vazut că e moartă!
Cedase! Mama ei de turbosuflantă, mi-am spus, e păgână!
Dan, care nu plecase, așteptând să ia și el pâine pentru acasă a rămas fără cuvinte..a spus doar, să mă încurajeze :”Stați liniștit,în timp ce pâinea se coace din inerția cuptorului, și băieții scot apoi șarja de pâine din cuptor, vedem ce e...”
S-a uitat în tablou. Luminile acelea pe care numai el le înțelegea, i-au arătat că injectorul, nu turbosuflanta, cedase...Pur si simplu, din relee, din siguranțe, fusese oprit, pentru că ,în buna lui funcționare, apăruse ceva.
Dar ce?
Dan s-a uitat, a făcut algoritmul necesar, și a văzut că nici injectorul în sine nu e defect, că e ceva înainte de el...Ceva ce ,practic, a spus, îi oprește alimentarea...Nu mai venea motorină la injector...și atunci, s-a uitat la filtru,l-a demontat. Era infundat, Era plin cu ceva ndeseslușit. Avea un dop ciudat, ca o sfoară de cânepă care blocase conducta ce intra în filtru.
Desfăcând filtrul, a tras sfoara, sau ce era, afară, a întins-o, a sfărâmat-o în mână, s-a dus la rezervor, a desfăcut robinetul de ieșire și a văzut că și acela e blocat...Capacul , destul de mare,nu era închis, il uitaseră când au umplut butoiul cu motorină, și în el căzuseră fire și frunze din busuiocul popii...Busuioc pe care fluxul motorinei absorbite de injector îl trăsese cu putere, blocând filtrele si,mai departe, injectorul...
Văzând așa grozăvie, au început cu toșii să-și facă semnul crucii, sprijinindu-se de perete, parcă vrând să arate că nu mai vor să aibă de-a face cu nimic din ce însemna brutăria. Doar tanti Tuța, simțindu-se, în mare parte vinoivată, dar și răspunzând impulsului profund religios din inima sa a strigat către mine, rugător:
- Șefu, nu trebuie să ne speriem. Eu am vrut să îi spun preotului că a rămas fără busuioc, și că s-a oprit inainte de a spune și rugăciunea de dezlegare. Nu e departe popa...Dacă mă duc după el, îl ajung din urmă, și il rog să vină înapoi, să facă sfeștania încă odată, și să mai spună și cele de dezlegare...
M-am uitat la ea, neștiind ce să-i zic. Toți tăceau. Așa că i-am spus să ne lase în pace, că dacă vine popa și face o slujbă și mai mare,de dezlegare, sărim în aer cu cuptor, malaxor și turbosuflantă....
Doamne Isuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, mântuiește-mă pe mine, păcătosul...mi-am spus, uitându-mă la Dan cum repară, de zor, injectorul și turbosuflanta...Dar, nu știu de ce ,mi se părea că nu mai avea aceeși tragere de inimă....
P.S. Am scris aceste rânduri astăzi .Ele fac parte din ceea ce, sper, va constitui, in putin timp o carte altfel, care sper să vă placă.. Întâmplarea aceasta, firește reală, era prevăzută să o scriu altădată.poate nici nu aveam d egând să o postez, să fie, la vremea potrivită, surpriză. Dar astăzi am vorbit la telefon cu bunul meu prieten Nistor Tănăsescu, fratele meu de dată de naștere, care mi-a spus că stă în casă așteptând să vină preotul satului la el să-i facă o slujbă pentru nu stiu ce...iar când mi-a spus că, da, îl va milui și cu busuiocul, i-am povestit la telefon cele pe care, la rugămintea lui ,le-am scris azi. L-am sfătuit să fie foarte atent la prize, dacă dă taica popa cu agheazmă prin casă...Mi-a spus ca va da. Sunt, mărturisesc, un pic neliniștit pentru Nistor, mai ales că n-a mai dat niciun semn de azi-dimineață...
Emil Almășan

miercuri, 23 aprilie 2014

Prezentarea localitatii

Suprafata: 16402 ha
Intravilan: 235,25 ha
Extravilan: 16166 ha
Populatie: 3069
Gospodarii: 914
Nr. locuinte: 926
Nr. gradinite: 1
Nr. scoli: 1
Numele localitatilor aflate in administratie:
Eşelniţa
Asezarea geografica:
Floreşti este o localitate în judeţul Mehedinţi, România, având în componenţă următoarele sate: Copăcioasa, Floreşti, Gârdoaia, Livezi, Moşneni, Peşteana, Peştenuţa, Stroeşti, Zegujani.
Comuna se găseşte în nord-estul judeţului, pe platoul Motrului (Piemontul Motrului), la 6 km sud-est de Motru şi la 32 km nord-est de Drobeta Turnu Severin. Este traversată de drumul naţional DN67.
Activitati specifice zonei:
Creşterea animalelor
Dezvoltarea agroturismului
Activitati economice principale:
Dezvoltarea turismului
Obiective turistice:
Valea Mraconia
Statuia lui Decebal
Satul de vacanţă Mraconia
Cazanele mici
Pensiunea turistică "Steaua Dunării" - program NON STOP, masă şi cazare în condiţii excepţionale
Evenimente locale:
Zilele Eşelniţei - 9-10 mai
Ziua copilului - 1 iunie
Nedei - 20-21 iulie, 15-16 august
Facilitati oferite investitorilor:
Sprijin privind implementarea cât mai urgentă a proiectelor de investiţii
Consultaţă specifică
Proiecte de investitii:
Mărirea capacităţii de alimentare cu apă a comunei
Staţie de epurare şi canalizare